Tristetea din noi

Tristetea — in forma ei elementara — este o genialitate a materiei. Inspiratie primara fara ganduri. Trupul si-a infrant conditia si tinde la o participare „superioara“ lui, iar in formele reflexive ale tristetii procesul este completat de o descandere a spiritului prin vine, ca pentru a ne arata cat de organic ne apartinem. Rapindu-ne firii si redandu-ne noua, tristetea-i o izolare substantiala a firii noastre, in deosebire de imprastierea ontologica a fericirii. in „accesele“ de mila se manifesta o atractie secreta pentru „proastele maniere“, pentru murdarie si degradare. Orice monstruozitate este o perfectiune fata de lipsa „bunului-gust“ al milei, acest rau cu aparentele reale ale blandetii. In mormanul de pete si de devieri ale naturii sau in rafinamentul vicios al mintii, nu veti gasi o perversiune mai intunecoasa si mai framantata ca mila. Nimic nu ne abate de la frumusete mai mult decat „accesele“ ei. si dac-ar fi numai frumusetea!

Dar virtutile subterane ale acestui viciu ne intorc de la rosturile noastre esentiale si considera depravare tot ce nu emana din gustul prabusirii, din mlastini si din putregai, intinderi ale milei si pretexte ale voluptatii ei infernale. Nici o patologie n-a studiat-o fiindca este o boala practica, si stiinta a fost totdeauna in serviciul primariilor. Cine-ar adinci tulburarile launtrice, iadul iubirii perverse de oameni, —ar mai putea intinde mana vreunui milostiv? Rostul ganditorului este sa intoarca viata pe toate partile, sa-i proiecteze fetele in toate nuantele, sa revina neincetat asupra ascunzisurilor ei, sa-i bata in jos si-n sus cararile, de mii de ori sa priveasca acelasi aspect, sa nu descopere noul decat in ce-a vazut nelamurit, aceleasi teme sa le treaca prin toate membrele, amestecandu-si cugetele-n trup — sa zdrentuiasca astfel viata gandind-o pana la capat. Nu-i revelator pentru ce e nedefinibil in insuficientele vietii ca numai cioburile unei oglinzi sfaramate pot sa ne redea icoana ei caracteristica? Dupa ce ti-ai dat seama ca oamenii nu-ti pot oferi nimic si continui totusi a-i intalni, este ca si cum ai fi lichidat cu orice superstitie, dar mai crezi in fantome. Dumnezeu, pentru a obliga pe singuratici la lasitate, a creat zambetul, anemic si aerian la fecioare, concret si imediat la femei pierdute, induiosator la batrani si irezistibil la muribunzi. De altfel, nimic nu dovedeste mai mult ca oamenii-s muritori ca zambetul, expresie a echivocului sfasietor al vremelniciei. De cate ori zambim, nu este ca la o ultima intalnire, si nu-i zambetul testamentul aromat al individului? Lumina tremuratoare a obrazului si a buzelor, umiditatea solemna a ochilor transforma viata intr-un port, in care vapoarele pleaca in larg fara destinatie, transportand nu oameni, ci despartiri. si viata ce-i, daca nu locul despartirilor?

 De cate ori ma induioseaza un zambet, ma indepartez cu o povara de ireparabil, caci nimic nu descopera mai infiorator ruina care asteapta omul ca acest simbol aparent de fericire si care exprima mai crud unei inimi desfrunzite freamatul de vremelnicie al vietii, decat horcaitul clasic al sfirsitului. — si de cate ori imi zimbeste cineva, descifrez pe fruntea luminoasa chemarea sfasietoare: „Apropie-te, vezi prea bine ca si eu sunt muritor!“ — Sau cand ochii mi s-au intunecat de noaptea mea, glasul zambetului imi flutura pe linga urechi avide de implacabil: „Priveste-ma, este pentru ultima oara!“...si de aceea zambetul te opreste de la singuratatea din urma, si oricat nu te-ar mai interesa colegii de respiratie si de putrefactie, te-ntorci spre ei ca sa le sorbi secretul, sa te ineci in el si ei sa nu stie, sa nu stie ce grei sunt de vremelnicie, ce mari poarta si la cate naufragii nu ne invita framantarea inconstienta si incurabila a zambetului lor, la ce ispite de disparitie te supun, deschizandu-si sufletul spre tine si tu ridicand — cu freamat si indurerare — lespedea surasului!