Prin ceata

In dimineata aceea trebuia sa ajung la redactie. Era o vreme de cosmar, cind (daca aveai suflet!) nu-ai fi dat nici un ciine afara din casa. Peste noapte fusese un frig cumplit, zapada inghetase, iar la ivirea zorilor, se lasase o ceata groasa, laptoasa, de nu se vedea la un pas. Am pornit fara sa ma gindesc prea mult. Dupa vreo suta de pasi m-am trezit inconjurat, din toate partile, de aburul acela opac, enervant, de parca as fi intrat intr-o mlastina.

Zgomotele, care-mi ajungeau la urechi erau inselatoare, orientindu-ma intr-o directie opusa strazii, de unde urma sa iau autobuzul. La un moment dat, m-am trezit pe marginea unei ripi prapastioase, despre care stiam ca era amplasata in partea de sud, eu trebuind sa merg invers, spre nord-est. Am schimbat directia si dupa mai multe ore de invirtit in cerc, prin mijlocul unei tarlale inzapezite, am ajuns la drumul principal, de unde am luat, in sfirsit, autobuzul. Dinspre rasarit am zarit atunci pilpind Soarele, facindu-si loc cu greu printre siluetele acelea contorsionate, alungite nefiresc, fara nici cel mai mic contur (sau urma de expresivitate!), intinse parca de un pictor suprealist pe o pinza imensa.

Tin minte ca mi-a fost frica tot timpul sa nu ma ratacesc de lumea aceasta, sa nu ma trezesc in alta dimensiune, in alt loc, poate chiar in trecut, si sa retraisc din nou ce-am mai trait, ce-am mai iubit sau ce-am mai urit. Abia dupa ce am coborit din autobuz si m-am pierdut printre oameni (cu aceleasi probleme si griji, ca si mine) am rasuflat usurat.